fbpx

Relația dintre motivaţie şi performanţă

Publicat de Blidariu Grup pe

Faptul că motivaţia influenţează şi impulsioneză performanţa este de domeniul evidenţei. Dacă o persoană nu este stimulată în muncă în diferite feluri aceasta nu va atinge performanţe maxime. La fel ca la orice element legat de fiinţa umană, care este unică si imprevizibilă, şi la nivelul motivaţiei vorbim de o serie de situaţii care îi motiveză pe unii, dar nu îi motivează pe alţii, care au efecte pozitive la unii şi efecte negative la alţi indivizi. Dar motivaţia ţine şi de o serie de caracteristici ale acesteia: intensitata, durata, persistenţa etc.

Dacă tratăm numai intensitatea motivaţiei, este evident că strict este dependentă de mărimea intensităţii motivaţiei. O persoană cu motivaţie mai puternică va avea rezultate mai bune decât o persoană cu motivatie mai slabă. Dar aici vine în discuţie o altă situaţie în care vorbim de supramotivare şi de submotivare. Supramotivarea este atunci când individul acţionează în condiţiile unui surplus energetic care îl dezorganizează, îl stresează şi îi consumă energiile chiar înainte de a se confrunta cu sarcina. În acelaşi timp individul submotivat acţioneaza în condiţiile unui deficit energetic, fapt care duce la final la nerealizarea sarcinii, deci atât supramotivarea cât şi submotivarea au efecte negative. In aceste conditii ar trebui să vorbim despre un optim motivaţional.

Cercetările experimentale au demonstrat că zona critică a intensităţii motivaţiei variază în funcţie de o serie de factori, cum ar fii simplitaea/complexitatea sarcinii, gradul de dificultate perceput al sarcinii, particularităţile de personalitate ale individului. De exmplu în sarcinile simple repetative, pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei. În sarcinile complexe însă creşterea motivaţiei se asociază performanţei până la un naumit punct, dar dupa acest punc performanţa scade.

O mare importanţa o are şi modul în care este percepută sarcina în realizarea performanţei prin intermediul motivaţiei. Dacă sarcina este percepută corect, atunci avem un optim motivaţional, daca însă sarcina este sub sau supraevaluată, se creează un dezechilibru la nivelul optimului motivaţional şi este nevoie de un efort suplimetar pentru a restabili echilimbrul motivaţional mizand mai mult pe una dintre parţile unde se creează dezechilibrul.

Optimul motivaţional se obț ine prin acţiunea celor 2 varian, perceperea corectă a sarcinilor sau prin manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creţterii sau scaderii ei.

Pe lângă această abordare sa spunem mai „tradiţională”, în anul 1981, Lionel Bellenger propune aşa numit „triunghiul de aur al motivaţiei” care conţine 3 poli: încredrea în sine, (este în funcţie de imaginea de sine, precum şi de răspunsurile pozitive de la alţi indivizi), legitimitate (sentimentul intern de adecvare între ceea ce individul este şi atenţia care i se acordă), identificare (posibilitatea individului de a identifica într-o valoare aflată în concordanţă cu imaginarul său). Atunci cand cele trei forţe se întâlnesc putem vorbi de optim motivaţional.

Când unul dintre cele trei condiţii nu sunt respectate se creează acel dezechilibru de care vorbeam mai devreme şi trebuie intervenit motivaţional pentru a se restabili echilibrul iniţial.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.